Tâmplarul. Sau lecţia de iertare

Zilele trecute am primit prin e-mail o povestioară care mi-a plăcut şi pe care m-am gîndit s-o aduc şi aici, pentru întelesul ei adânc şi frumos.

Cu siguranţă, de multe ori ne-am aprins de la un cuvânt care ni s-a părut aruncat anume să ne rănească, de la un gest nepotrivit sau de la o întâmplare banală. Mai mult ca sigur, am stat supăraţi sau poate chiar nu ne-am vorbit ceasuri sau zile sau, mai trist, sapătămâni cu un prieten, cu vecinul, cu colega, cu fratele, cu mama sau cu tata, cu soţul sau soţia.

De fiecare dată, cel mai greu este primul pas spre împăcare. De multe ori simţi vina în suflet, dar mândria sau îndreptăţirea te împiedică să fii tu primul care ieşi în întâmpinare. Şi-atunci ai nevoie de un imbold, care să te ajute să faci gestul împăcării, să ceri iertare. Şi imboldul poate fi stăruinţa în rugăciune, un gând bun, o amintire frumoasă, sau...Cineva. Cineva care ştie mereu să ierte şi să iubească. 
Şi acum, povestioara:
 

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. Cearta a început după o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de tăcere.

 Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

- Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.

- Da, a zis fratele mai mare, chiar bine! Am ceva de lucru pentru dumneata.

 Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu...Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd! Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.

 Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vedea, fermierul a  făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

 Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, a alergat spre fratele mai mare, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:

- Eşti un om deosebit! Să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!

 ...Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.

 - Aşteaptă, stai! i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata...

 - Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit...

Urări şi dorinţi

Mi s-a părut a fi cea mai plină de sens urare, cea mai adevărată şi frumoasă dorinţă. Am descoperit-o, răsfoind într-un moment de linişte a sufletului, eseurile lui Horia Bernea. Am citit-o o dată şi încă o dată şi m-am gândit că mi-ar place să o pot împlini - măcar crâmpeie, bucăţi mai mari sau mai mici, după puterea neîncercată a sufletului meu...
A te desăvârşi înseamnă a deveni, a creşte şi începe cu lucruri mărunte: să râzi, să te bucuri, să încerci, să speri, să cânţi...

"Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeste.
Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Ernest Bernea - Cel ce urcă muntele, în volumul "Preludii"
 

Larg deschideţi poarta...

Hristos Se naşte! Astăzi! Prezentul acesta rostit în tropare şi în toate colindele ne face contemporani cu Dumnezeu, ne duce în mijlocul tainei...
Crăciunul, Sărbătoarea, e o stare...nu-i nici colacul, nici bradul, nici cârnatul, nici chiar petrecerea nu-i. E bucuria care te cuprinde când ştii şi simţi şi recunoşti că Hristos S-a născut. Şi încă Se naşte pentru toţi cei care nu-L cunosc. Şi încă Se naşte pentru cei a căror singură şansă este re-naşterea nădejdii şi credinţei în El.

Hristos e nădejde şi împlinire deopotrivă! Hristos se naşte!
Larg deschideţi poarta...să intre în casa inimii voastre har peste har!

Ochişori noi pentru Leontina

E vremea colindelor, e vremea bucuriei, e timpul dăruirii. 
Mici sau mai mari, cuminţi sau neastâmpăraţi, ascultători sau răsfăţaţi, copilaşii îşi pregătesc de zor scrisorelele către Moş Crăciun. 
Leontina-Nicoleta ar scrie şi ea...dar nu poate. Ochişorii ei n-au cunoscut niciodată alergarea creioanelor pe albul hârtiei, n-a desenat niciodată zâne, flori, soare şi castele şi, mai trist de-atât, n-a văzut niciodată chipul mamei. 
Oare de ce ...? Pentru că Leontina nu vede! Suferă de o afecţiune gravă o ochilor, dobândită încă de la naştere: Retinopatie de prematuritate cu dezlipire totală de retină.
Deşi a trecut printr-o operaţie în Belgia, problema vederii nu s-a rezolvat. Singura şansă a rămas acum o clinică din Statele Unite ale Americii, care poate realiza intrevenţia pentru suma de 30.000 de dolari. O sumă uriaşă pentru părinţii fetiţei, care au venituri modeste, dar care simt că nu-şi vor recăpăta liniştea până ce copilul lor nu va putea vedea măcar puţin din lumea minunată creată de Dumnezeu. 

Întreaga poveste a Leontinei-Nicoleta o puteţi afla dacă treceţi pragul căsulei ei virtuale. O veţi găsi aici, aşteptându-i bucuroasă pe cei care vor să intre şi să o colinde cu gânduri şi fapte bune...

Dar de gând de Moş Nicolae

Bucuriile sunt năzuinţe fireşti făpturii noastre. Oamenii cred că le pot avea prin ceea ce pot lua, prin ceea ce pot câstiga de la alţii. Astăzi se crede îndeobşte în binefacerile materiale aduse de această atitudine de viaţă. De aceea aleargă, se zbuciumă, se vând şi cântă numai pentru bunuri materiale. 
E o mare rătăcire. Omul care vrea şi cere pentru sine poate avea plăceri, dar nu bucurii. Nimic din ce caută el nu poate aduce bucurii. Egoistul, hrăpăreţul nu cunosc aceste stări de lumină şi plinătate. Năzuinţele lor nesăţioase arată cât de mult sunt în lipsă.
Adevărata bucurie vine din prisos de omenie, vine din bogăţie interioară. Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora, nu prin ceea ce poţi lua de la ei.
Eşti câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedeşte că este cu adevărat bogat.

Ernest Bernea - Îndemn la simplitate (din volumul Preludii)

Cu gândul la Părintele Arsenie...

Când cineva se "încumetă" să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană - sub acţiunea Harului de Sus, bineînţeles - poate vedea de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi. Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu, sau când dintr-o omidă păroasă - trecută aparent prin moartea unei crisalide - iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului. 

Părintele Arsenie Boca - Cărarea Împărăţiei

Sunt astăzi 23 de ani de când Părintele nostru drag, Arsenie, a trecut hotarul Împărăţiei. 
Am nădejde tare că de Acolo, de lângă pieptul cald al Iubirii, mijloceşte şi se roagă pentru noi.
 Hristos a înviat, Părinte!

Scenariu adaptat

Pentru că de două săptămâni mă confrunt la serviciu cu nişte absurdităţi venite de sus, care n-au nici sens, nici justificare logică şi nu aduc nimănui niciun folos, dimpotrivă, strică nervii şi mănâncă timp preţios în detrimentul comunicării cu oamenii, las şi eu, zâmbind cu amărăciune, frustrările-mi să glăsuiască prin povestioara ce urmează:


În anul 2012, vine Dumnezeu la  Noe, care trăia liniştit lângă familia lui şi-i zice: 

- Noe, pământul s-a umplut de răutate şi oamenii M-au uitat. Vreau să-mi construieşti o nouă Arcă, pentru că Potopul va veni iar. Să iei din fiecare specie câte un exemplar, mascul şi femelă. Ai la dispoziţie 6 luni de zile ca să pregăteşti toate acestea.

După 6 luni de la întâlnirea cu Noe, se uită Dumnezeu spre pământ şi-l vede pe Noe plângând în grădină.
- Noe!! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca?
- Iartă-mă, Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp...
 Am nevoie de autorizaţie de construcţie. Mă tot cert cu un inspector pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea şi nu am respectat normele de înălţime.
Apoi, compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de transport şi de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcei pentru a fi lansată la apă. Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut.
Să fac rost de lemn, a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate, deoarece acolo trăieşte bufniţa cu pete, care-i o specie protejată! Am încercat să-i conving pe ecologişti că tai lemnul tocmai pentru a salva bufniţa, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine.
Când am început să adun animalele, am fost acuzat în instanţă de un grup de activişti pentru protecţia animalelor. Ei susţineau că ţin animale sălbatice sechestrate împotriva voinţei lor şi de asemenea, au susţinut că a pune atâtea animale într-un spaţiu atât de mic, înseamnă cruzime asupra lor.
Apoi, cei din Ministerul Mediului au spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanţii lor nu fac un studiu despre implicaţiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului.
Încă am un proces în derulare cu Ministerul Muncii deoarece nu m-am hotarât câte minorităţi şi grupuri etnice să angajez pe şantier. Blocul Sindical nu mă lasă să fiu ajutat de propriii-mi copii la construcţie, deoarece aceştia nu fac parte din Sindicat, nu sunt autorizaţi şi uneltele lor nu au certificare ISCIR pentru construcţia de Arce.
Ca să fie totul şi mai rau, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile şi mi-a pus interdicţii, deoarece susţine că vreau să părăsesc ţara cu specii de animale pe cale de dispariţie.
 Deci, Doamne, iartă-mă, dar îmi trebuie pe puţin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai cerut!
 
 Dintr-o dată cerul se lumină, norii disparură, iar soarele apăru din nou, parcă mai strălucitor. 
- Doamne, să înţeleg că nu ne mai distrugi lumea? se minună Noe...
- Nu, Noe...se pare că mi-a luat-o guvernul înainte!