Poiana Mărului

Poiana Mărului - un întins de linişte şi pace adâncă, un cuib de rugăciune împletită cu rucodelie, un loc în care ai senzaţia că timpul se opreşte-n loc plin de încântare, nesăturat de frumuseţe...

Dacă e sâmbătă, sunt 5 lucruri...

...care mi-au plăcut săptămâna (sâmbăta) aceasta

  Claudia, Anca, am venit! :)
Săptămâna asta am umblat mult...aşa că tare greu mi-a fost să aleg 5 lucruri dintr-un aparat foto plin şi-un suflet şi mai plin...

Verde de Bisoca...

...şi puţin albastru...

Foc de tabără (sau ce-a mai rămas din el)

Ora mesei :)

Mănăstirea Poiana Mărului

Ana, mulţumesc pentru joaca aceasta, e minunată! 

Stări

Întotdeauna zilele calde de vară îmi amintesc de copilărie...cer senin nesfârşit, iarbă verde, înaltă, unduită de vânt, câte-o libelulă săgetând aerul cald, de-abia de respirat într-amiază, colbul drumului potolit de stropitoarea care împroşca apa în cercuri mari şi amesteca mirosul de pământ cu izul de ierburi care plutea peste tot în aer. 

În cartierul meu liniştit de margine de oraş, timpul se consuma cu o tihnă desăvârşită, într-un ritual ce semăna a rugăciune...

Cu-atât mai dor mi-e-acum de copilărie cu cât amintirilor despre flori, ierburi, gâze, stropi de apă, joacă, se adaugă alte amintiri...

În cimitirul de pe deluşor, tata se odihneşte lângă bunicii mei iubiţi, părinţii lui. 
Urc aleea spre mormânt şi parcă mai ieri o urcam cu bunica, ce-şi vizita cu regularitate prietenele plecate înaintea ei.
Mai târziu, am urcat-o ca să-i aşezăm, pe rând, pe bunica şi-apoi pe bunicul...
Urc şi mă gândesc că acolo e o parte din copilăria mea, că fiecare mormânt ascunde câte-o amintire...aici e vecina care a învăţat-o pe surioara mea primii paşi, purtând-o prin curte cu un ştergar lung, trecut pe sub braţe, aici e vecinul care avea o mulţime de gâşte şi-un gâscan care mă alerga mereu când mă prindea în curtea "lui", acolo e tanti Anica, cea care făcea cele mai bune plăcinte în cuptor. Aici e colegul meu de şcoală generală, dincolo e fratele unui prieten din copilărie. Acum, în mormântul proaspăt, tata...

Cimitirul e locul unde mereu sunt copil. Pentru că acolo e tata, sunt bunicii şi pentru că amintirile mele cu toţi acei oameni buni, trecuţi la Domnul, vin din copilărie. 
Acolo, în cimitir, pentru un moment, preţ de câteva clipe, timpul se dă înapoi cu repeziciune...amintirile sunt vii, cei de la rădăcina crucilor devin vii şi ei, sunt prezenţă. Nu mi-e teamă, mi-e însă un dor nesfârşit...

E pace, cântă greierii. E cer albastru, e iarbă verde, înaltă. Şi o libelulă săgetează aerul călduţ, cu miros de iarbă cosită...
Mi-e dor, tată! Sunt astăzi 4 săptămâni de când ai plecat...

Mi-e dor de tine, tată!

...sunt 7 zile de când ai ales să te aşezi în altă Lume, tată...peste 7 mări, peste 7 ţări, peste 7 stele...
Mi-e dor de tine, tată!
Te iubesc!

"Moartea e - şi pentru creştin - un amurg încărcat de melancolie. Despărţirea de lumea aceasta e grea. Şi soarele când apune se uită înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreagă. Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după, urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă.
"A murit" - o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi." (IPS Iustinian Chira)

Cuvioasa Maria Egipteanca

 Floare albă de pocăinţă s-a făcut sufletul Mariei, desfrânata din Egipt, când a primit întrînsul, prin mijlocirea Maicii Domnului, covârşitoarea dragoste şi iertare a lui Dumnezeu. 
Pustia Iordanului i s-a făcut sălaş şi desfătare, lacrimile i-au fost baie a botezului şi curăţare a sufletului ei păcătos, ierburile hrană, frigul şi arşiţa omorâre a poftelor trupului, singurătatea smerire şi strigare neîncetată către Hristos. 

"Crede-mă, părinte, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. 
Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă, nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. 
Intra însă în sufletul meu şi pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor totdeauna şi înduplecându-mă să cânt cântecele diavoleşti pe care le-am învăţat. Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aminteam făgăduinţa pe care am făcut-o când am plecat în pustie.Mă duceam cu mintea la Icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea şi plângeam în faţa ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele, care atacau astfel nenorocitul meu suflet. 
După ce lăcrimam îndeajuns şi îmi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din acea clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică." 
(Sfântul Sofronie al Ierusalimului - Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca)

Cu roua ostoitoare de patimi a rugăciunilor tale, Cuvioasă Maică Marie, răcoreşte şi sufletele noastre care se chinuiesc în cuptorul păcatelor şi vremurilor de-acum!

Dar de la Sfântul Luca

 În seara aceasta, târziu, am aflat şi eu, nespus de bucuroasă, că Sfântul Luca vrea să călătorească la Anca, la Cluj, care a spus aşa:
 "Să dea Dumnezeu să ajungă aceste minunate daruri acolo unde este cea mai mare nevoie de ele! Doamne ajută!".
Dragă Anca, nimic nu-i întâmplător...se pare că micuţul tău Luca l-a aşteptat şi-l va ospeţi pe Marele Luca...
Să vă fie de mare folos şi mângâiere!

Lasă-mi un semn pe laportilecerului@yahoo.com, ca să putem lua legătura. Şi mi-ar place să-mi scrii, când vei putea, două rânduri despre "întâlnirea" ta cu Sfântul Luca al Crimeei.

Dar de blog

Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh, mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit pătimirea, fiindcă mult curăţeşte sufletul"!

Fragmentul de mai sus este din prefaţa cărţii "Am iubit pătimirea", care s-a făcut începătură, după cum scriam aici, legăturii mele cu Sfântul Luca, Doctorul. 
Şi pentru că îi sunt datoare Sfântului, pentru că s-a făcut arătat în viaţa mea aproape fizic, pentru că a fost lângă mine de câte ori, deznădăjduită, l-am strigat - în boală, în neputinţă, în nevoie de sfat, în mângâiere, pentru că i-am simţit lucrarea în toţi cei care, cunoscându-l, s-au încrezut în puterea şi ajutorul lui, vreau cumva să-i mulţumesc.
Vreau să îi mulţumesc prin rândurile acestea,  vreau să-i mulţumesc mărturisind despre bucuria de a-l cunoaşte şi avea între Sfinţi şi vreau să dăruiesc şi altora din prea plinul cu care Sfântul mi-a umplut sufletul.
 Aşa că astăzi, la 18 ani de la aflarea sfintelor sale moaşte făcătoare de minuni întregi şi binemirositoare (la 35 de ani de la adormirea sa), ofer un (în) dar de blog: cartea autobiografică "Am iubit pătimirea", apărută la Editura Sofia în 2006, cartea Viaţa, Canonul, Acatistul Sfântului Luca al Crimeei şi o icoană a Sfântului.

Vi le dăruiesc cu drag şi cu bucurie şi rog pe Sfântul Luca să poposească, dimpreună cu micuţul meu dar, acolo unde va fi cea mai mare nevoie şi aşteptare.
Aştept să vă doriţi să fiţi dăruiţi şi să lăsaţi un comentariu la postare până în data de 25 martie 2014, când cărticelele şi iconiţa vor alege casa şi sufletul în care să se-aşeze...

"Pe 17 martie 1996, la biserica Tuturor Sfinţilor din Simferopol s-au adunat membri comisiei, arhierei, preoţi, egumeni şi monahi din Crimeea. După cum ne-a spus arhiepiscopul Lazăr, noaptea, după rugăciunea şi slujba aghiasmei, au plecat la mormântul Arhiepiscopului. Era o noapte îngheţată şi bătea vânt puternic. Au săpat şi au găsit sfintele moaşte. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt şi a luat în mâini moaştele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o linişte adâncă. Toţi aveau lumânările aprinse, îngenunchiaseră şi priveau emoţionaţi. 
Cântau Sfinte Dumnezeule strămutând moaştele în biserica cimitirului, afierosită Tuturor Sfinţilor. Lângă biserică, o femeie demonizată a început să strige: "Prea Sfinţite, nu mă chinui, lasă-mă!"
Părintele Vaslav, parohul bisericii, ne-a spus: Sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-un chivot special. În dimineaţa primei zile, când am deschis uşa, toată biserica se înmiresmase. Au existat oameni care s-au tămăduit atunci..." (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos - Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginţi)