Stări

Întotdeauna zilele calde de vară îmi amintesc de copilărie...cer senin nesfârşit, iarbă verde, înaltă, unduită de vânt, câte-o libelulă săgetând aerul cald, de-abia de respirat într-amiază, colbul drumului potolit de stropitoarea care împroşca apa în cercuri mari şi amesteca mirosul de pământ cu izul de ierburi care plutea peste tot în aer. 

În cartierul meu liniştit de margine de oraş, timpul se consuma cu o tihnă desăvârşită, într-un ritual ce semăna a rugăciune...

Cu-atât mai dor mi-e-acum de copilărie cu cât amintirilor despre flori, ierburi, gâze, stropi de apă, joacă, se adaugă alte amintiri...

În cimitirul de pe deluşor, tata se odihneşte lângă bunicii mei iubiţi, părinţii lui. 
Urc aleea spre mormânt şi parcă mai ieri o urcam cu bunica, ce-şi vizita cu regularitate prietenele plecate înaintea ei.
Mai târziu, am urcat-o ca să-i aşezăm, pe rând, pe bunica şi-apoi pe bunicul...
Urc şi mă gândesc că acolo e o parte din copilăria mea, că fiecare mormânt ascunde câte-o amintire...aici e vecina care a învăţat-o pe surioara mea primii paşi, purtând-o prin curte cu un ştergar lung, trecut pe sub braţe, aici e vecinul care avea o mulţime de gâşte şi-un gâscan care mă alerga mereu când mă prindea în curtea "lui", acolo e tanti Anica, cea care făcea cele mai bune plăcinte în cuptor. Aici e colegul meu de şcoală generală, dincolo e fratele unui prieten din copilărie. Acum, în mormântul proaspăt, tata...

Cimitirul e locul unde mereu sunt copil. Pentru că acolo e tata, sunt bunicii şi pentru că amintirile mele cu toţi acei oameni buni, trecuţi la Domnul, vin din copilărie. 
Acolo, în cimitir, pentru un moment, preţ de câteva clipe, timpul se dă înapoi cu repeziciune...amintirile sunt vii, cei de la rădăcina crucilor devin vii şi ei, sunt prezenţă. Nu mi-e teamă, mi-e însă un dor nesfârşit...

E pace, cântă greierii. E cer albastru, e iarbă verde, înaltă. Şi o libelulă săgetează aerul călduţ, cu miros de iarbă cosită...
Mi-e dor, tată! Sunt astăzi 4 săptămâni de când ai plecat...

Mi-e dor de tine, tată!

...sunt 7 zile de când ai ales să te aşezi în altă Lume, tată...peste 7 mări, peste 7 ţări, peste 7 stele...
Mi-e dor de tine, tată!
Te iubesc!

"Moartea e - şi pentru creştin - un amurg încărcat de melancolie. Despărţirea de lumea aceasta e grea. Şi soarele când apune se uită înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreagă. Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după, urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă.
"A murit" - o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi." (IPS Iustinian Chira)

Cuvioasa Maria Egipteanca

 Floare albă de pocăinţă s-a făcut sufletul Mariei, desfrânata din Egipt, când a primit întrînsul, prin mijlocirea Maicii Domnului, covârşitoarea dragoste şi iertare a lui Dumnezeu. 
Pustia Iordanului i s-a făcut sălaş şi desfătare, lacrimile i-au fost baie a botezului şi curăţare a sufletului ei păcătos, ierburile hrană, frigul şi arşiţa omorâre a poftelor trupului, singurătatea smerire şi strigare neîncetată către Hristos. 

"Crede-mă, părinte, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. 
Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă, nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. 
Intra însă în sufletul meu şi pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor totdeauna şi înduplecându-mă să cânt cântecele diavoleşti pe care le-am învăţat. Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aminteam făgăduinţa pe care am făcut-o când am plecat în pustie.Mă duceam cu mintea la Icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea şi plângeam în faţa ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele, care atacau astfel nenorocitul meu suflet. 
După ce lăcrimam îndeajuns şi îmi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din acea clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică." 
(Sfântul Sofronie al Ierusalimului - Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca)

Cu roua ostoitoare de patimi a rugăciunilor tale, Cuvioasă Maică Marie, răcoreşte şi sufletele noastre care se chinuiesc în cuptorul păcatelor şi vremurilor de-acum!

Dar de la Sfântul Luca

 În seara aceasta, târziu, am aflat şi eu, nespus de bucuroasă, că Sfântul Luca vrea să călătorească la Anca, la Cluj, care a spus aşa:
 "Să dea Dumnezeu să ajungă aceste minunate daruri acolo unde este cea mai mare nevoie de ele! Doamne ajută!".
Dragă Anca, nimic nu-i întâmplător...se pare că micuţul tău Luca l-a aşteptat şi-l va ospeţi pe Marele Luca...
Să vă fie de mare folos şi mângâiere!

Lasă-mi un semn pe laportilecerului@yahoo.com, ca să putem lua legătura. Şi mi-ar place să-mi scrii, când vei putea, două rânduri despre "întâlnirea" ta cu Sfântul Luca al Crimeei.

Dar de blog

Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh, mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit pătimirea, fiindcă mult curăţeşte sufletul"!

Fragmentul de mai sus este din prefaţa cărţii "Am iubit pătimirea", care s-a făcut începătură, după cum scriam aici, legăturii mele cu Sfântul Luca, Doctorul. 
Şi pentru că îi sunt datoare Sfântului, pentru că s-a făcut arătat în viaţa mea aproape fizic, pentru că a fost lângă mine de câte ori, deznădăjduită, l-am strigat - în boală, în neputinţă, în nevoie de sfat, în mângâiere, pentru că i-am simţit lucrarea în toţi cei care, cunoscându-l, s-au încrezut în puterea şi ajutorul lui, vreau cumva să-i mulţumesc.
Vreau să îi mulţumesc prin rândurile acestea,  vreau să-i mulţumesc mărturisind despre bucuria de a-l cunoaşte şi avea între Sfinţi şi vreau să dăruiesc şi altora din prea plinul cu care Sfântul mi-a umplut sufletul.
 Aşa că astăzi, la 18 ani de la aflarea sfintelor sale moaşte făcătoare de minuni întregi şi binemirositoare (la 35 de ani de la adormirea sa), ofer un (în) dar de blog: cartea autobiografică "Am iubit pătimirea", apărută la Editura Sofia în 2006, cartea Viaţa, Canonul, Acatistul Sfântului Luca al Crimeei şi o icoană a Sfântului.

Vi le dăruiesc cu drag şi cu bucurie şi rog pe Sfântul Luca să poposească, dimpreună cu micuţul meu dar, acolo unde va fi cea mai mare nevoie şi aşteptare.
Aştept să vă doriţi să fiţi dăruiţi şi să lăsaţi un comentariu la postare până în data de 25 martie 2014, când cărticelele şi iconiţa vor alege casa şi sufletul în care să se-aşeze...

"Pe 17 martie 1996, la biserica Tuturor Sfinţilor din Simferopol s-au adunat membri comisiei, arhierei, preoţi, egumeni şi monahi din Crimeea. După cum ne-a spus arhiepiscopul Lazăr, noaptea, după rugăciunea şi slujba aghiasmei, au plecat la mormântul Arhiepiscopului. Era o noapte îngheţată şi bătea vânt puternic. Au săpat şi au găsit sfintele moaşte. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt şi a luat în mâini moaştele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o linişte adâncă. Toţi aveau lumânările aprinse, îngenunchiaseră şi priveau emoţionaţi. 
Cântau Sfinte Dumnezeule strămutând moaştele în biserica cimitirului, afierosită Tuturor Sfinţilor. Lângă biserică, o femeie demonizată a început să strige: "Prea Sfinţite, nu mă chinui, lasă-mă!"
Părintele Vaslav, parohul bisericii, ne-a spus: Sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-un chivot special. În dimineaţa primei zile, când am deschis uşa, toată biserica se înmiresmase. Au existat oameni care s-au tămăduit atunci..." (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos - Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginţi)

Raiul din pustie

Acum câţiva ani, nu mulţi, într-o dupămasă rece, poposeam în casa unei prietene dragi la o poveste şi la o cană de ceai parfumat şi fierbinte. 
În cămăruţa ei mică şi primitoare, plină de icoane şi cărţi, cu miros amestecat de poame şi tămâie, cu luminări palide de candelă, în liniştea şi pacea aceea de chilie de maică l-am întâlnit întâia oară pe Sfântul Luca al Crimeei, Arhiepiscopul, Doctorul fără de arginţi. 
În raftul de cărţi am găsit "Am iubit pătimirea", însemnările Sfântului Luca despre viaţa sa, din copilărie şi până în anul 1946. Însemnările acestea aveau să devină autobiografia unui Sfânt...
Am citit cartea pe nerăsuflate, am trăit-o filă cu filă, m-a marcat adânc, aşa cum demult, pe la începuturile mele într-ale credinţei mă marcase "De la moarte la viaţă" a părintelui Paulin Lecca.
De-atunci, Sfântul Luca mi-a rămas în suflet. 
L-am simţit aproape mereu, l-am simţit "al meu" din multe motive, unul din ele fiind faptul că şi eu exercit profesiune medicală. Şi mi s-a stârnit un dor tainic de a-l cunoaşte mai bine şi de a ajunge, cândva, să mă închin sfintelor sale moaşte. 

"Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini"...e un verset din Psalmi în care cred cu toată tăria. Căci i-am făcut cunoscut Domnului dorul meu de Sfântul Luca, iar El a rânduit ca în concediul de la sfârşitul verii trecute să ajung la Mănăstirea Sagmata, în Grecia, unde este ocrotită, odor de mare preţ, tocmai inima cea bună şi iubitoare a Sfântului Luca al Crimeei.
Aveam de gând de mult să scriu despre această călătorie, am pus deoparte gânduri, impresii, am ales şi pozele, pregătind postarea. Nu ştiu, însă, de ce am amânat atât...sau ştiu: pentru ca să ajung cât mai aproape de 18 martie, ziua în care s-au aflat întregi şi binemirositoare Sfintele moaşte ale Sfântului Luca, Doctorul.

De pe vârful Sagmationului pe care este aşezată Mănăstirea Schimbarea la Faţă, lumea pare măruntă şi neînsemnată, drumurile (adevărate provocări, pe care maşina 4x4 le-a străbătut cu greu şi mare travaliu) potecuţe ca-n poveştile cu omuleţi şi marea cea mare un ochi de apă, abia răsărit...
În vecinătatea nesfârşitului cer şi a măreţiei Sfântului Luca, tu însuţi te simţi un fir de praf, agăţat cu toată forţa de poala nevăzută a veşmântului dumnezeiesc, ca să nu te spulbere cumva atâta fericire - fericirea de a atinge Sfinţii şi de a te face una cu ei în cântările de slavă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aici începe urcuşul către Mănăstire...

 ...şi aici se sfârşeşte

Iar aici, începe raiul. Raiul din pustie...
Sfânta Mănăstire Sagmata, una dintre cele mai vechi din Grecia, păstrează nepreţuite comori - moaşte a peste 200 de sfinţi şi inima Sfântului Luca al Crimeei

Paraclisul Sfântul Luca, construit în curtea mănăstirii, adăposteşte fotografii ale Sfântului din diverse momente ale vieţii - poze ale familiei, poze din timpul profesoratului şi activităţii de medic, poze de pe front şi din timpul detenţei, din vremea arhipăstoririi şi, de asemenea, desene şi tablouri, cărţi de chirurgie şi studii, schiţe, instrumente medicale.

În faţa altarului din Paraclis, la loc de cinste, inima Sfântului Luca odihneşte într-o răcliţă de argint. Deasupră-i, mitra arhierească şi engolpionul.

 O inimă care s-a dăruit în întregime lui Hristos, o inimă care a trudit în rugăciune pentru poporul rus şi lumea întreagă, o inimă care a suferit împreună cu suferinţa miilor de bolnavi pe care i-a tămăduit. O inimă  nedespărţită de dragostea lui Dumnezeu nici chiar de urgia comunistă, care a semănat fără milă moarte în rândurile celor care credeau şi mărturiseau.

Nu pot să spun în cuvinte cum a fost să îmbrăţişez inima Sfântului meu drag Luca.

Cum a fost să-i spun ce aveam în suflet, câtă bucurie, cât dor. Cum a fost să-i povestesc despre ai mei şi să-l rog să-i vadă, să-i ia în grijă, în braţe.

 În Paraclisul mic, înaintea sfintelor moaşte, eram doar noi, cei trei care urcaserăm cu greu, dar cu dor, să-l cunoaştem pe Sfântul Luca... 

Şi bucuria era fără margini, mai mare parcă decât bucuria din ziua Învierii şi mai adâncă decât taina care ne-a mânat dintru început spre această întâlnire.

O cafea în aşteptare. Cumpătarea

Bună dimineaţa!
Cafeluţa este gata! Şi pentru că este vremea postului, astăzi am pregătit o povestioară despre cumpătare. 
Poftiţi de vă serviţi!

Sursa foto Google

Un tânăr vultur mândru şi puternic se înălţase în aer spre pradă, când, deodată, săgeata vânătorului îi opri zborul şi aproape îi reteză aripa dreaptă. 

Prăvălit din înălţime într-o dumbravă, după zile de chinuri grele, vulturul îşi văzu în cele din urmă rana vindecată de balsamul naturii atotlecuitoare.

Când simţi că poate din nou să zboare, ieşi afară din tufişul-adăpost, întinse aripile, dar abia se putu înalţa câţiva metri de la pământ după o pradă ce altă dată nici nu o lua în seamă.

Adânc abătut, se lăsă pe o stâncă joasă, aproape de un pârâu. Privi spre înaltul cerului şi o lacrimă de durere pică din ochiul lui mândru...

Tocmai atunci, foşnind printre ramuri, o pereche de porumbei guralivi coborî pe nisipul auriu. Cercetând împrejurimile, porumbelul îl zări pe cel adânc întristat şi se avântă prietenos spre el:

- Fii vesel, prietene! Ce-ţi lipseşte, oare, ca să fii fericit? N-ai toate la îndemână? Ramura nu te apără de văpaia zilei? Nu poţi să ridici pieptul spre lumina amurgului, stând pe muşchiul moale de lângă pârâu? Te plimbi prin roua proaspătă a florilor şi din belşugul tufişurilor îţi culegi mâncare aleasă. Şi-ţi stâmperi setea uşoară în izvorul argintiu. 

Oh, prietene...! Adevărata fericire este cumpătarea. Şi cumpătarea găseşte pretutindeni ceea ce-i trebuie.

- Oh, înţelepte...! grăi vulturul. Şi serios şi grav, se cufundă şi mai adânc în sine însuşi: "Oh, înţelepciune! Vorbeşti printr-un porumbel...!"

(După J.W. Goethe - Vulturul şi porumbelul)