13 iunie 2013

Poveste cu un soldat şi alte amintiri


Eram în şcoala generală şi în acel an, de Ziua Armatei, diriginta a hotărât să facem o ieşire la Cimitirul Eroilor, pentru că acolo, în cadru festiv, se organiza o comemorare a soldaţilor căzuţi pentru apărarea Patriei. 
Cimitirul, aşezat sub bolta stejarilor, era plin de lume: soldaţi, ofiţeri, gardă de onoare, fanfara armatei, oficialităţi, elevi, civili.
Am fost dirijati spre mormintele din stânga şi cu câte o floare în mână, ne-am aşezat, sfioşi, unul după altul, lângă câte o cruce de erou. Se înşiruiau mulţime de nume acolo: căpitan..., sergent..., locotenent..., soldat..., ostaş necunoscut...nume, nume, nume...Vieţi. Destine.
Pe crucea lângă care m-am aşezat scria simplu: soldat Traian Croitoru. M-am emoţionat. 
Am început să mă-ntreb în gând unde-o fi murit, dacă avea mamă, dacă avea soţie, dacă l-au plâns copiii. Mi-au venit în minte secvenţe din filmele despre război pe care le văzusem la TV: cum picau proiectile, cum explodau sfârtecând trupuri, cum tunurile bubuiau când înfundat, când asurzitor, cum soldaţii gemeau răniţi sau mureau aţintind ochi mari spre cer...
Când fanfara a îneceput să cânte, au început să-mi curgă lacrimile fără să-mi pot explica de ce. Mi le ştergeam pe furiş, ca nu cumva să mă vadă careva şi-apoi să mă-ntrebe de ce-am plâns sau să facă haz de sensibilitatea mea. 
Nu ştiu cât de atentă am fost la ce s-a petrecut apoi în jurul meu, nu-mi mai amintesc ce-a urmat şi cum s-a desfăşurat programul, în piept îmi bubuia inima în chip de altfel de salve de tun şi mintea mea nu înceta să se minuneze de măreţia morţii pentru un ideal adevărat.
Am revenit la mormântul lui Traian curând, însoţită de mama şi de tata. Am plantat în jurul crucii lalele, am aprins pe mormânt lumânări.
Traian era de-acum al meu, mi-l împropriasem. Nu ştiam dacă cineva l-a aşteptat, dacă cineva îl mai plânge - eu l-am plâns la prima noastră întâlnire. În primăvară, mormântul lui Traian era singurul care avea flori, covoraş frumos de lalele roşii. Ca sângele lui. Ca sângele lor, al soldaţilor...

Şi-am tot revenit la mormântul lui Traian. Dar nu de Ziua Armatei, ci de Ispas, cum spunea bunicul - veteran de război şi el - să-i aduc ofranda mea de gând şi de pomenire. 
Între timp, nici bunicul, care-mi povestea cum "a făcut frontul" în munţii Tatra şi care în fiecare an, de Înălţarea Domnului, ducea la Biserică o pâine mare şi albă şi un pomelnic cu eroii lui - fraţi, camarazi, cunoscuţi - nu mai este. A rămas amintirea lui şi-un mare dor, mai vii ca oricând în ziua aceasta a Înălţării. 
Pe pomelnicul meu de fiecare Liturghie, numele lui Traian şi-al bunicului Ştefan se înfrăţesc, aşezate una lângă alta. Şi rugăciunile mele de seară îi cuprind pe amândoi, ca un braţ de camarad. Şi nădăjduiesc că, în Cealaltă Vreme, ne vom întâlni şi voi putea să le spun fiecaruia aievea ce le spun în gând acum: bunicului că mi-a fost dor de el, iar lui Traian că am aşteptat o grămadă de ani să-l întâlnesc.

Hristos S-a înălţat!





5 comentarii:

  1. Adevarat S-a Inaltat!
    Am lacrimat citind povestea.

    RăspundețiȘtergere
  2. In muntii Tatra, zici. Poate l-a cunoscut si pe Vasile, primul sot a lu' mamaie. A plecat si nu s-a mai intors...
    Dumnezeu sa-i ierte!

    RăspundețiȘtergere
  3. Amintirile stau de straja la portile sufletului...Emotionanta povestea!

    RăspundețiȘtergere
  4. Este foarte emotionanta povestirea. Parintele Arsenie spunea ca prin milostenie si rugaciune putem sa le usuram povara de dincolo, celor care nu mai sunt printre noi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ingrid, mulţumesc pentru gând şi pentru că ai trecut pe-aici!

      Ștergere

Related Posts with Thumbnails