Amiază de vară. Fierbinte.
Căldura e înnăbuşitoare sub dogoarea soarelui, iar lumina atât de puternică, încât trebuie să ţin ochii mijiţi chiar şi îndărătul ochelarilor de soare.
Fiind doar cu gândurile mele, la pas negrăbit nici chiar de căldură, pe drumul prăfuit, mi-am închipuit cum au urcat ucenicii cu Mântuitorul azi, de Schimbarea la Faţă, pe Tabor...În ce căldură dogoritoare, în ce soare arzător, dar, mai cu seamă, înspre ce Lumină...
Am încercat să-mi amintesc Evanghelia Sărbătorii. E foarte frumoasă. E plină de simboluri, de sensuri. Şi de nădejde.
Ucenicii ştiau cine e Mântuitorul. Ştiau că e Hristosul. Fiul lui Dumnezeu. Petru, unul din cei trei, o mărturisise doar. Şi-atunci de ce oare Mântuitorul a vrut să-Şi arate, iarăşi, Slava şi dumnezeirea? Pentru ai cui ochi veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada, ca cea mai curată lumină? Şi Ilie şi Moise pentru ale cui nădejdi s-au arătat ca fiind dumnezeieşti şi ei, mijlocitori de taină? Pentru ce dorinţe şi zbuciumuri şi ascunse frământări s-au îngemănat atunci pe Tabor lumile cele două - Cer cu Sfinţi, scăldat în Slavă şi Pământ, chip al Slavei cele negrăite, proşternut ei, dezvelindu-se mai adevărate şi mai măreţe ca oricând?
Pentru cei de-atunci şi pentru cei din vremea de-acum şi pentru toţi ceilalţi ce or să vină până la sfârşitul veacurilor.
Pentru îndoiala din inimile ucenicilor, deşi aveau ştiinţa că Hristos este Domnul, pentru întărirea credinţei, tremurândă în umbra venirii încercărilor şi a lepădării, pentru lecuirea de frică, de neîndrăzneală şi de neîncredere, pentru încredinţarea dăruirii Luminii răsărite din mormânt, la fel de albă şi de adevărată cu cea de pe Tabor...
Aparent, Hristos face minunea Schimbării la Faţă pentru cei ce nu au nevoie de minuni. Pentru ucenicii care Îl cunoşteau, care văzuseră zeci de magii, după cum le numeau fariseii şi învăţaţii vremii - căci în preajma Dumnezeului ucenicilor şchiopii umblau, orbii vedeau, gângavii glăsuiau cuvinte de slavă, morţii ieşeau din morminte - pentru unii care erau atât de familiari neobişnuitului, încât puteau trece peste această întâmplare cu nebăgare de seamă şi fără luare aminte.
Dar ucenicii se cutremură. Sunt copleşiţi. Se găsesc nevrednici pentru atâta har. Poate se întreabă: "...de ce noi?".
Hristos vine la ei în haine de Lumină pentru că ştia toate îndoielile lor. Pentru că ştia că în miezul tăriei credinţei lor sunt totuşi slabi şi temători. Iar lor, le-a fost bine..."Doamne, bine este nouă să fim aici!...".
E ca atunci când, obosit fiind de multe ori de viaţă ori de durere ori de întrebare, cel de lângă tine îţi spune în vâltoarea frământării tale "te iubesc!". Tu vezi şi ştii că el e lângă tine şi cu siguranţă ştii că te iubeşte. Dar el ţi-o spune. Ţi-o spune atunci, ţi-o spune din vreme în vreme, ca pe-o încredinţare, ca pe o promisiune, pentru că ai nevoie. Şi tu poţi merge mai departe.
Hristos le spune ucenicilor că îi iubeşte.
Şi ţâşneşte Însuşi Lumină din creasta Taborului, ca ucenicii să nu se teamă când vor vedea în Întâia Zi a săptămânii mormântul gol şi lumina taborică sălăşluind pe piatra prăvălită.
Şi mai apoi, să nu se teamă când, în vremurile cele mai de pe urmă, vrăjmaşii acelei Lumini se vor lupta să le-o scoată din suflet, cu suflet cu tot.
