Pe "acoperişul Mărginimii". Duminica Mironosiţelor la Mănăstirea Măgura

 Drumul şerpuieşte când prin sate, când pe plaiuri, când anevoios, prin pădure. Şi parcă nu se mai isprăveşte, căci de nerăbdarea popasului am impresia ca merg de mult prea multă vreme. Dincolo de Jina Mărginimii, spre Şugag, pe o costişă lină, însorită, se arată Mănăstirea. Loc de taină şi rugăciune, loc de odihnă şi rucodelie, troienită de ierni grele ori încălzită de soare blând şi auriu, măreaţă ca brazii, dar deopotrivă delicată ca lumina străvezie ce străbate desişul şi freamătul lor. 
Zveltă. Frumoasă. Dârză. Mănăstirea Măgura.
Dinlăuntru, răzbătând în pridvor, glas îngeresc rosteşte Psalmii Utreniei...

 "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut de dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu..."
Ah, da, de Tine, după Tine, după toate frumuseţile Tale răsărite aici, în vârf de munte, în ascuns de forfota şi ochii nepăsători şi grăbiţi ai lumii...

 Paraclisul Mănăstirii e în sărbătoare, căci Femeile Mironosiţe s-au sălăşluit aici, ocrotitoare, ca să fie povaţă şi întărire pe cale şi bucurie altor purtătoare de miruri şi rugăciune, altor jertfitoare, maicilor de la Măgura. 
Privind, îmi pare că icoana hramului e parcă mai strălucitoare. Ochii Mironosiţelor sunt vii, împletind Lumini la lumina candelei.

 După slujbă şi agapă, pe dealuri, bucuria îşi lucrează, mai departe, starea...Natura însăşi prăznuieşte, liberă, frumoasă, proaspătă.
Cerul şi pământul, fiecare pală de vânt, fiecare fir de iarbă crudă, fiecare ciripit, mestecenii subţiri, încă dezgoliţi, Cindrelul cel din depărtare sau Şureanul cel apropiat, plini de zăpadă, maicile ce suie prin păşune ca şi când s-ar urca la cer...totul se-nvăluie de o fericire dulce, suavă, drăgăstoasă, ca o îmbrăţişare de Maică.

Amintiri din altă primăvară

Am aşteptat primăvara cu dor. Cu neastâmpăr şi cu nerăbdare. Înfrigurată de emoţie şi de răcoare, deopotrivă.
Dar n-a mai fost asemeni cu celelate primăveri ale mele...

E întâia primăvară fără tine, tată!
Ţi-au înflorit lalelele şi narcisele...şi magnolia...a înflorit zarzărul din curtea lui Ştefan şi iarba din lunca de la Cisnădioara e mai verde şi mai dornică de soare ca nicicând. 

Tată, mi-e dor să-mi bucuri primăvara...Mi-e dor de tine, tată! Hristos a înviat!

Mai e puţin...

....puţină aşteptare până când într-o inimă, într-un cuget, într-un glas, într-o bucurie, în dangăt răsunător de clopot, între lumini de făclii se va vesti 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Sus să avem inimile!

Inima în Marele Post (8)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

Ştii tu, oare, fiule?...

Ştii tu oare, fiule?

De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala. 

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere. 

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea. 

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru. 

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti. 

Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat. 

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. 
Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi

slăbeşte în lupta pentru ceruri. 

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010)

Inima în Marele Post (7)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

A şaptea săptămână 

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima

ta.” /Mat. 22:37/

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. 

Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e”, tu strigă- le în urechi: „Drept e!”. Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
Când evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. 
Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
Mergi după El pe Calea Patimilor şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i 
buzele uscate cu un pahar de apă rece şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sânt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sine-ţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată
inima mea.
 Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?!
Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgothei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. 
Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post - fragment - Editura Predania 2010)