O cafea în aşteptare. Pomul generos

Bună dimineaţa la cafeluţă!

Începe o săptămână nouă, sper să fie încă o săptămână de toamnă frumoasă.
Dacă toate toamnele ar fi ca cea de anul acesta, generoasă în soare auriu şi blând, cu ploi puţine, cu după-amiezi calde, mai-mai că aş reuşi să mă împrietenesc, în cele din urmă, cu acest 
anotimp :).
Şi la început de săptămână nouă, un gând: aş vrea să stărui în amintire şi rugăciune pentru cei care, de-a lungul vremii, într-un fel sau altul, mi-au făcut bine...

Era odată un pom mare şi puternic ce prinsese drag de un copil. 
 Copilaşul venea zilnic să îl vadă, aduna frunze, împletind cu ele cununi, se căţăra pe trunchiul său falnic şi se legăna agăţat de crengi. Se jucau împreună de-a v-aţi-ascunselea, iar când flămânzea de-atâta joacă, copilul se sătura cu fructele sale dulci. Când era obosit, adormea la umbra pomului, în vreme ce frunzişul îi şoptea un cântec de leagăn.
...şi copilul îndrăgea din toată inima pomul. Iar pomul era din cale-afară de fericit.
Timpul trecea, iar copilul crescu flăcăiandru; pomul rămânea ades singur, ducând dorul băiatului. 
Într-o zi, copilul veni să vadă pomul. Bucuros, acesta îi spuse:
 - Vino, copile! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit!
 - Sunt prea mare de acum ca să mă mai joc, răspunse copilul. Am alte vise...vreau să-mi cumpăr câte ceva, vreau să petrec. Am nevoie de bani. Poţi tu să-mi dai bani?
 - Îmi pare rău, răspunse pomul, dar eu nu am bani. Eu am doar frunze şi fructe. Dar culege-mi fructele, copile, apoi du-te şi le vinde în oraş. Aşa vei face rost de bani.
Copilul se căţără în pom şi culese toate fructele. Iar pomul se simţi fericit. 
Trecu multă vreme şi copilul nu se mai întoarse, iar pomul era tot mai trist.
Într-o bună zi, copilul apăru din nou şi pomul nostru, fremătănd de bucurie, îi spuse:
 - Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele şi fii fericit!
Iar copilul, care era acum un tânăr chipeş, îi răspunse:
 - Acum nu am timp pentru asta, am alte vise. Vreau să mă căsătoresc, am nevoie de o casă unde să mă aşez cu soţia mea. Poţi tu să îmi dai o casă?
 - Eu nu am aşa ceva, zise pomul, casa mea este codrul, dar am crengi falnice pe care le poţi tăia şi poţi să-ţi construieşti o casă. 
Copilul tăie toate crengile pomului şi plecă. Iar pomul se simţi fericit.
Trecură veri şi ierni peste pomul nostru, dar copilul nu mai veni pe acolo. Atunci când se întoarse însă, pomul fu atât de fericit, încât abia mai putea vorbi:
 - Vino, copile, îngăimă...vino să te joci!
 - Sunt prea plictisit şi prea obosit pentru ca să mă joc, răspunse copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de lume. Poţi tu oare să îmi dai o barcă?
 - Nu, nu am barcă, dar taie-mi trunchiul şi fă-ţi una. Aşa vei putea pleca departe, în lume şi vei fi fericit.
Copilul tăie degrabă trunchiul şi îşi făcu o barcă. Iar pomul se simţi fericit.
După foarte multă vreme, copilul se întoarse iarăşi. 
 - Îmi pare rău, copile, şopti pomul, dar nu mai am nimic să-ţi dau...Nu mai am fructe...
 - Dinţii mei nu mai sunt aşa de puternici ca să poată mânca fructe, spuse copilul.
 - Nu mai am crengi ca să te poţi legăna...
 - Sunt prea bătrân ca să mă mai prind de crengi, răspunse copilul.
 - ...nici trunchi nu mai am, ca să te poţi căţăra.
 - Sunt prea ostenit ca să mă mai caţăr!
 - Îmi pare rău, oftă pomul...doresc foarte mult să-ţi dăruiesc ceva, dar nu mai sunt decât o biată buturugă bătrână.
 - De acum nu mai am nevoie de mare lucru, rosti copilul, nu vreau decât un locuşor liniştit unde să mă aşez la odihnă. Mă simt tare obosit.
 Pomul se însenină dintr-o dată:
 - Ei bine, atunci nici nu-ţi trebuie mai mult decât o buturugă bătrână...Vino, copile, aşează-te şi te odihneşte!
Iar copilul asta şi făcu, fără să mai stea pe gânduri.
Şi pomul se simţi fericit.

(După o povestire de Shel Silverstein)

Cinci lucruri preferate sâmbăta asta...

... şi arătate duminica! :)
Ideea a pornit de la Ana.

Mere din merii plantaţi de tata. Anul acesta s-au întrecut în rod.

Passiflora mamei, mai frumoasă ca vara. Peste iarnă, după ce am bagat-o în casă, şi-a pierdut mai toate frunzele şi am crezut că o să moară.

Roşu de toamnă...

Sora mea a fost sărbătorita familiei, azi e ziua ei de naştere. Ai ei iubiţi iezişori şi soţ i-au făcut o surpriză maaaare, care a putut fi privită dis de dimineaţă de la fereastra camerei şi care arăta cam aşa: 

La mulţi ani, Sis! Şi eu te iubesc mult! 

Iar în încheiere, nişte imagini care nu-s de sâmbăta asta, nici măcar de luna aceasta nu-s, dar sunt cu dedicaţie: pentru Anca, Shuba şi Boris! :) De la Mitzura, cu drag! :)

Contemplare...

Deghizată în iederă :)

Climbing pe scara podului :)

Somn de prânz la soare (sau alte întrebuintări ale pisicii, de pildă perniţă de aşezat între geamuri...)

Săptămână minunată, tuturor!

O cafea în aşteptare. Mâna

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Să începem săptămâna gândind la recunoştinţă!

sursa - Google

"Pentru că era ziua specială a Recunoştinţei, învăţătoarea le-a cerut elevilor ei de clasa întâi să deseneze ceva pentru care se simţeau recunoscători. Şcoala se afla într-un cartier foarte sărac, iar mulţi dintre elevi erau de condiţie foarte modestă, aşa că învăţătoarea se întreba pentru ce ar fi putut fi recunoscători micuţii. 
Era mai mult ca sigură că mulţi dintre ei vor desena un curcan sau o masă încărcată cu bucate, cum s-a şi întâmplat dealtfel. Însă tresări, uimită, când Douglas, un băieţel pirpiriu, i-a întins desenul lui, care nu semăna deloc cu celelalte. Într-o manieră stângace, copilăroasă, Douglas a desenat o...mână.
A cui o fi mâna? Întreaga clasă era fascinată de imagine, dar şi de întrebare.
 - Eu cred că este mâna lui Dumnezeu, care ne pune mâncare pe masă! a spus un băieţel.
 - Eu cred că este a fermeirului care creşte curcani, a strigat un altul.
 - A mamei, cu siguranţă, spuse o fetiţă.
Când agitaţia s-a mai pototlit şi elevii s-au întors la treburile lor, profesoara s-a aplecat uşor asupra lui Douglas şi i-a şoptit la ureche:
 - A cui era mâna, Douglas?
 - A dumneavoastră, doamnă învăţătoare, i-a răspuns acesta, tot în şoaptă.
Învăţătoarei i-a venit brusc în minte că îl ţinuse de multe ori de mână pe Douglas, un elev dintre cei mai defavorizaţi, dar în acelaşi timp gândi că procedase aşa mereu, cu mulţi dintre copiii pe care îi educa.

Pentru astfel de lucruri ar trebui, poate, să ne exprimăm cu toţii recunoştinta - nu doar pentru lucrurile materiale, ci şi pentru şansa de a mângâia pe cineva sau a fi mângâiaţi."

(După o povestioară din volumul "Supă de pui pentru suflete tinere")

5 lucruri care îmi plac sâmbăta asta

Ana a dat startul unui "joc" drăguţ: "5 Things I love Saturday", iar lucrurile care mi-s dragi sâmbăta asta sunt:

un cuvânt superb, aflat la părintele Hrisostom Filipescu:

"Să învățăm să iubim, să iertăm, să ne bucurăm de minunea vieții. Suntem aici într-o continuă lecție și poveste de iubire. De când ne naștem pornim în căutarea iubirii. Cădem, ne ridicăm, rănim, suntem răniți, ne umflăm, ne dezumflăm. Când în sfârșit am învățat să iubim curat, Doamne ne ia la El pentru ca nimeni și nimic să nu mai murdărească acea iubire. 
Iartă, iubește, binecuvântează, ești o minune! 
Bucură-te, suflete! Această clipă nu se mai întoarce niciodată! Viaţa pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu."

cizmele de cauciuc achiziţionate de curând, cu care vreau să-nfrunt ploaia din toamna asta :)

pisicile de orice fel :) - astea-s croşetate şi foarte haioase, admirate pe Flickr

dovleceii pe care i-am cumpărat din Kaufland; sunt comestibili, dar eu o să-i folosesc pentru decor :)

crucea pe care am primit-o în dar de la mama, adusă tocmai din Corfu, de la Sfântul Spiridon şi pe care am aşezat-o cu drag mare în colţul cu icoane

Să aveţi o duminică frumoasă şi senină!

Mozaic de septembrie. Şi gânduri

Septembrie a fost o lună plină cu de toate. Poate prea plină (pentru că după câte-un episod de ăsta de plinătate, mă resimt...), dar a fost o lună frumoasă, un început de toamnă minunat. 
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru soare şi pentru vremea bună, pentru fructe, pentru legume, pentru belşugul din cămară. În curte/grădină nu cultiv nimic, numai buruieni, atunci când n-am vreme să le scot din straturile cu flori, câteva tufe de rabarbăr (aşa i se spune la noi rubarbei), ceva pătrunjel pentru frunze şi nişte leuştean. Dar am gospodărit cu ce-am găsit pe piaţă şi sunt foarte mulţumită. 
Tot în grădină am doi piersici de vie, răsăriţi aşa, pur şi simplu - unuia i se coc fructele mai timpuriu, altuia abia pe vremea asta - aflaţi acum cam în al treilea an de rod şi care s-au întrecut în dărnicie, astfel încât am mâncat piersici parfumate pe săturate şi am făcut şi câteva borcănele de gem buuuun-bun :).
În 15 septembrie s-au împlinit trei luni de când tata s-a suit la Cer...îmi lipseşte-atât de mult, mi-e atât de dor...mi-s atât de vii în minte şi-n suflet imaginile cu el din vremurile lui bune, dar şi din vremea suferinţei şi parcă ieri s-au întâmplate toate câte le-am trăit...
În toamna asta cel mai greu mi-a fost să cobor în pivniţa de-acasă şi să văd pe rafturi borcanele şi sticlele de anul trecut, care purtau toate etichete scrise de mâna lui, ordonat, citeţ, cu scris frumos, cu litere egale, înclinate spre dreapta, perfecte, parcă ştanţate...
Nu cred că voi lepăda vreodată povara asta a durerii, poate doar o voi aşeza, din când în când alături, la vreo răscruce de drum, pentru ca s-o potrivesc mai bine şi s-o pot apuca mai uşor.
Timpul vindecă rănile, da, ştiu asta din alte dureri trecute, dar îţi lasă în amintirea trecerii dorul, ca un semn...