Ianuarie în imagini şi gânduri

Am rămas cu cele câteva poze făcute în primele zile ale lui ianuarie, n-am apucat să fotografiez nici zăpada mult aşteptată, până să mă mobilizez, s-a topit! 
Am surprins însă în mozaic un fel de anotimp întreit: frunze şi ciulini uscaţi, fire de iarbă vie, verde, muguri nerăbdători să pocnească, amurguri cu soare roşu, gheaţă, podoabe şi-un lampadar, ca un semn luminos, ca o promisiune, înălţat în noaptea dintre ani.

Ianuarie a fost o lună în care m-am mobilizat greu, revenirea după sărbători în cele cotidiene mi s-a părut aşa, un fel de luare de la sânul mamei prea devreme. Deşi m-am odihnit şi am facut lucruri plăcute, în tihnă, lângă cei dragi, tot timpul acesta frumos de iubit, de meditat, de bucurat, nu mi-a săturat sufletul de visare şi trăire boemă :)
 Încă mai aştept prilejuri de evadare şi încerc să fac din lucrurile frumoase sărbătoare, să le gust, să le sorb, să mă hrănesc.
 Iar în piedici şi lucruri dureroase, în mărunţişuri şi mizerii nedemne de socotit, încerc să nu uit dorinţa  pe care am aşezat-o la începutul acestui din-nou-început: să fiu curajoasă! 
Mă gândesc însă că aş vrea să fiu şi în bucurie curajoasă...să o trăiesc intens şi dăruit, cu mulţumire, să nu se întâmple vreodată mă port cu ea ca şi cu un cadou pe care îl primeşti, îl admiri, îl placi, dar îl pui cuminte şi temător înapoi în ambalajul lui strălucitor şi preafrumos...

O cafea în aşteptare. Paradox

Bună dimineaţa, e gata cafeluţa! :)
Şi vine cu o meditaţie a lui Ernest Bernea, pe care am găsit-o potrivită gândurilor care m-au frământat în săptămâna ce-a trecut.

sursa foto Google

Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!

Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor. 

Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale fiinţe. 

Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să cedăm. 

Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară.

Ernest Bernea, 27.04.1966, Bucureşti

O cafea în aşteptare. Vioara

Bună dimineaţa la cafeluţă şi poveste, într-o nouă săptămână, pe care v-o doresc rodnică în gânduri şi lucruri bune şi frumoase!

sursa imaginii: Google

 Era o vioară veche şi uzată, iar cel care ţinea licitaţia nu considera că merită să piardă foarte mult timp cu ea. De aceea, a luat-o în mână, a zâmbit şi a spus: 
"Cine începe licitaţia, prieteni? Cine oferă un dolar? Un dolar persoana de colo! Doi dolari dincolo! Oferă cineva trei dolari? Trei dolari o dată! Trei dolari de două ori! Mai oferă cineva peste trei dolari?"...

Din spatele sălii de licitaţie, un bătrân cu părul albit de vreme a ieşit în faţă şi a luat arcuşul. Apoi a scuturat praful de pe vechea vioară, a pus arcuşul pe ea şi a cântat o melodie atât de pură şi de frumosă, încât părea că se aude un cor de îngeri.

Când muzica s-a terminat, persoana care ţinea licitaţia a spus cu o voce mult mai blândă:
 "Oferă cineva o mie de dolari pentru această vioară? Două mii de dolari? Două mii de dolari! Oferă cineva trei mii? Trei mii, o dată...trei mii de două ori...Adjudecată!"

Oamenii din sală au ovaţionat, deşii unii dintre ei se lamentau: "Nu înţelegem, ce anume i-a schimbat valoarea?"...Răspunsul a venit imediat: "Atingerea mâinii unui maestru!".

În mod similar, foarte mulţi oameni dezorientaţi, ponosiţi şi plini de păcate sunt vânduţi ieftin mulţimii lipsite de minte, la fel ca acea veche vioară.

Un chilipir, un pahar de vin, un joc si-apoi aceşti oameni îşi văd de drum. 
Se oferă o dată, de două ori şi aproape se lasă vânduţi, când, deodată, apare Maestrul şi îi atinge.

Insă mulţimea fără de minte nu poate înţelege niciodată valoarea unui suflet şi schimbarea pe care o produce în el 
atingerea mâinii unui Maestru.

(Myra Brooks Welch, The Touch of the Master's Hand)

 

O cafea în aşteptare

Mi-a plăcut grozav o mică povestioară primită de la o prietenă pe e-mail. Nu ştiu dacă e adevărată sau dacă e doar una din miile de poveşti care circulă cu internetul, din e-mail în e-mail, dar mi-ar fi plăcut să fie!
N-aş fi pus-o în postarea de astăzi dacă nu mi-ar fi venit un gând...dar gândul o să-l vi-l dezvălui după ce vă spun povestea. Adaptată, bineînţeles, ca să sune aşa cum îmi place mie! :)

Am intrat cu un prieten într-o cafenea mică din Belgia și am comandat câte o cafea. În timp ce ne îndreptam spre masa noastră, doi bărbaţi au intrat şi s-au apropiat de bar: "Cinci cafele, vă rog. Două pentru noi și  trei în așteptare". Au plătit, au luat cele două cafele și au plecat. Mirat, mi-am întrebat prietenul ce înseamnă "cafele în așteptare", iar el mi-a răspuns zâmbind: "Așteaptă și-o să vezi!". 

În timp ce stăteam liniştit la masă şi îmi savuram licoarea, am încercat să observ cine intră în cafenea.
La puţin timp după cei doi bărbaţi, sporovăind vesele, s-au apropiat de tejghea două tinere care au comandat câte o cafea şi au ales să o bea pe terasă, bucurându-se de soarele palid de primăvară. 

Comanda următoare a constat în şapte cafele şi a fost făcută de trei avocaţi de la baroul de peste drum - trei pentru ei și patru "în așteptare".

În timp ce desenam cu linguriţa argintată cercuri la suprafaţa lichidului şi încă mă întrebam ce înseamnă "cafelele în așteptare", un vârstnic cu haine ponosite, cu mers greoi, puţin legănat, se apropie sfios de chelnăriţa care îl zărise şi îi aştepta întrebarea zâmbind: "Aveţi cumva o cafea în așteptare?"...

Un minut mai târziu, la masa alăturată, cu spatele rezemat de spătarul înalt al scaunului, bătrânelul cu haine sărăcăcioase sorbea cu plăcere din cana de faianţă albă, groasă, cafeaua aromată care îl aşteptase.

Aşa am înţeles că acolo se desfăşura zi de zi un joc al dăruirii - oamenii care treceau pragul cafenelei plăteau o cafea care urma să fie servită unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și plăti o băutură caldă sau a-şi oferi un mic răsfăţ al gustului! 
 

sursa imaginii - Google

Iar eu m-am gândit aşa: voi pregăti la fiecare început de sătămână câte o cafea în aşteptare pentru oricine doreşte să poposească aici...

O cafea virtuală într-o imagine care mi-a plăcut, însoţită de un citat sau de un gând pe care să-l degustaţi în timp ce savuraţi aromata...!

Hai-hui...

"Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti..."

Ernest Bernea, Bucuria plenitudinii

Cuvântul anului 2014 sau despre curaj

Mi-a plăcut mult, citind la Irina, ideea caracterizării lui 2014 printr-un cuvânt care să fie motivaţie şi definiţie pentru acţiunile noastre din anul ale cărui prime zile au început să se numere...

Mi-aş dori pentru mine CURAJ...Acesta e cuvântul care o să mă însufleţească în tot acest parcurs.
Am nevoie de curaj pentru a schimba unele lucruri dinlăuntrul meu, am nevoie de curaj, dar şi de exerciţiu totodată, pentru că vechile obişnuinţe nu se schimbă cu una, cu două...

Aş vrea să am curaj să spun nu. Am simţit în anul acesta mai acut ca oricând cât de mult costă să nu poţi refuza. M-am risipit enorm, de multe ori, în încercarea de a mulţumi pe cineva plusând...adică acceptând să fac un lucru sacrificând altceva, deşi acel altceva avea întâietate în ordinea mea de priorităţi. 
Detest să fac lucruri pentru a fi lăudată. Recunoştinţa, bucuria vin mereu din conştiinţa lucrului bun împlinit. Dar când observ că efortul meu vizibil trece drept obligaţie sau mai puţin decât atât, atunci încerc un sentiment de zădărnicie şi inutilitate care mă umple de amarăciune...şi de-aici până la frustrare, judecată, cârtire, nemulţumire e atât de puţin...
Aş vrea să am curaj să spun întotdeauna lucrurilor pe nume. Am renunţat de multe ori să fiu directă într-o situaţie sau într-o discuţie în care mi s-a părut că dacă spun ceva jignesc, deranjez sau sunt lipsită de respect. Am preferat să înghit lucrurile supărătoare, chiar dacă eram îndreptăţită să le expun...şi asta cred că mi se trage de la faptul că am fost şantajată emoţional ani în şir de o persoană care se supăra pentru orice adevăr spus de gura mea mai apăsat...
Am căutat mereu să fiu împăciuitoare, să mijlocesc prietenii care se destrămau pentru vorbe spuse aiurea sau ambiţii, sau să domolesc mânii care dureau şi mânheau...şi-atunci, cineva mi-a strigat că sunt duplicitară! Am plâns şi aproape m-am înspăimântat: "oare chiar sunt?"...Aşa că m-am gândit că ar trebui să mă schimb, să spun lucrurilor pe nume în loc să mă abţin sau să fac lobby pentru pace în felul acesta.
Îmi mai trebuie curaj ca să lupt cu fricile mele...N-am avut un an uşor din pricina sănătăţii şubrede a părinţilor...mi-am dat seama că suferinţa lor, uneori mai mare, alte ori mai mică, mi-a tulburat adânc pacea sufletului şi că am început să mă întreb des ce-o să mă fac dacă îi pierd...Şi uitându-mă la ei, mi-am dat seamă că mi-e teamă de boală, de moarte...de-a lor, de-a celor dragi, de-a mea...
Ştiu însă că există Hristos, Cel care cu moartea pre moarte-a călcat...şi mai ştiu că şi boala şi moartea - ca şi viaţa dealtfel - sunt realităţi ce trebuie privite în ochi cu curaj şi trebuie asumate în purul lor adevăr, dureros, dar odată acceptat, mântuitor...
Ştiu. Şi cred. Dar îmi trebuie curaj să alung toate clipele de îndoială şi să mă las cu totul în voia lui Hristos, nu ca-ntr-o abandonare inconştientă, ci cu încredere vie, deplină, adevărată.

Şi despre curaj ar mai fi atâtea de spus...dar scopul postării, care deja a devenit prea lungă, nu-i să încep să filozofez pe seama curajului şi-a limitelor mele, ci am vrut să pun aici acestea, aşa, pentru a pune început. Început bun.
 Ca să-mi fie bine şi sănătos în suflet, ca să fie bine altora.
 Ca să fiu mai puternică, mai încredinţată. 
Mai în Hristos. 

Şi-n încheiere, un gând al lui Ernest Bernea. Scris aici ca un oamgiu, ca o mulţumire că am învăţat, descoperindu-l şi citindu-l, să-mi scormonesc şi mai adânc în suflet.

"Sunt oameni care trăiesc la întâmplare şi alţii care scormonesc adâncul pentru descoperirea sâmburelui de lumină al vieţii. 
Câtă sete, câtă disciplină, câtă sforţare şi câtă tărie trebuie să aibă căutătorul pentru a merge pe calea ce o vede deschisă în faţa sa şi care nu este a celor mulţi. Cu privirea largă, cu pasul întins, el merge, merge străbătând viaţa ca un călător prin vremuri."