31 august 2013

Poveste cu o Zână bună sau Maica Domnului Kato Xenia...


...şi o dragă aducere-aminte astăzi, în ziua prăznuirii aşezării în raclă a Sfântului Brâu al Maicii Domnului.

Despre mănăstirea Kato Xenia n-am să scriu, pentru că e plin internetul cu informaţii mai bine puse la punct decât ale mele. O să las însă câteva fotografii şi povestea unei întâmplări care pe care, la prima vedere şi pornire sufletească aş fi înscris-o la capitolul "miracole şi minuni", după o vorbă a unei prietene a mele. 
Stând însă şi gândind mai bine, mi-am dat seama că lucrul care mi s-a întâmplat a fost cel mai firesc lucru posibil, cel mai frumos dar, cea mai de preţ răsplată, pentru că Dumnezeu cunoaşte inima omului şi gândul şi dorul şi neputinţa din ea...
Aşadar...

...am decis de comun acord cu toată lumea cu care am purces în vacanţă anul trecut să deschidem concediul cu oprirea la o mănăstire. Şi încă la una specială, Kato Xenia, lângă Volos, care adăposteşte şi păstrează ca pe cel mai de preţ odor un fragment din Brâul Maicii Domnului. Ştiam de-acasă asta, plănuisem bine, calculasem timpul necesar ca să putem ajunge înainte de înserare (se lucra la podul de la Giurgiu, era închis un sens de mers), pentru că a doua zi, foarte devreme, trebuia să luăm feryboat-ul spre alte locuri şi n-ar mai fi fost chip să ajungem. Însă un eveniment neaşteptat ne-a întârziat plecarea cu câteva ceasuri bune. Părea pierdută posibilitatea ajungerii la mănăstire, căci dacă ne-am fi oprit acolo, am fi ratat plecarea spre destinaţia de drept.
Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta! Mie, care visam deja cu ochii deschişi că ajung la Kato Xenia, care făcusem de nu-ştiu-câte-ori traseul imaginar, care îmi pregătisem de acasă panglică pe care s-o ating de Brâu şi s-o dăruiesc la întoarcere celor dragi, ştiind Brâul tămăduitor de multe boli şi dureri. 
Simţeam că mă scurg odată cu timpul care părea să mă ţină departe de Maica Domnului de acolo. Parcă nu puteam nici să mă mai rog, rosteam, fără prea mare stăruinţă, "Maica Domnului ajută să putem pleca, ajută să putem ajunge la Tine..."
Şi-ntr-un final, am plecat...dar ce zic am plecat? Am zburat! Căci toate drumurile ne-au fost deschise parcă, şoseaua liberă, podul de la Giurgiu circulat în ambele sensuri, poliţia din Bulgaria adormită (!), iar noi ajunşi în Volos, cazaţi şi porniţi spre Kato Xenia cu fix două ore înainte ca porţile mănăstirii să se ferece, pentru a pregăti, în tihna nopţii, cele pentru a doua zi.

În Paraclisul aflat lângă biserica mare a mănăstirii am aflat, pe lângă icoana Maicii Domnului Kato Xenia, Sfântul şi Cinstitul Brâul al Maicii după care atâta suspinasem...
Mica racliţă din argint este încuiată într-o firidă, lângă alte sfinţenii şi se scoate la sărbatori şi la felurite trebuinţe. 
Ne-am închinat, ne-am rugat şi apoi am ieşit, cu o undă de regret că n-am putut atinge aievea Brâul. Stând în faţa uşilor Paraclisului şi îmbrăţişând încă odată cu sufletul şi privirea locul, o maica s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în româneşte dacă ne-am închinat la Brâu! Până să apuc, surprinsă, să spun da sau ba, maica s-a oferit să ne scoată Sfântul Brâu să-l atingem şi sărutam! 
Măicuţa era româncă şi mi-a spus că face lucrul acesta pentru toti românii care se ostenesc să ajungă acolo. Mai mult, ne-a fost ghidă şi în biserica mare, ai cărei pereţi tocmai se împodobeau în tehnica mozaicului. Şi maica ne-a artătat icoana Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, deja întrupată în stânga intrării şi locul în care urma să fie aşezat Sântul Ioan Iacob de la Neamţ...
Restul - trăiri, mirări, bucurii, lacrimi, recunoştinţă - nu le mai descriu, că le bănuiţi. Aşez mai jos numai fotografiile promise la-nceput...

















30 august 2013

Mozaicul lunii august. Şi despre bucurie


Luna lui Gustar mi-a adus călătorii, mi-a apropiat oameni, mi-a descoperit locuri şi taine, mi-a dăruit bucurie în mare parte a zilelor ei. Bucurie simplă, nefăţarnică, venită de dinafară, dar şi de dinlăuntru. 

Şi despre bucurie şi la Petru Creţia, la care revin iarăşi...
" Bucuria nu depinde mijlocit şi supus de împrejurări, ea este o putere vie a sufletului şi îşi trage forţa din propria ei estenţă. Ea ştie să aleagă şi puţinul bine cât se află într-o stare de lucruri şi să-l aşeze mai presus de tristeţe, făcându-şi din floare grădină.
 O vorbă bună, o înseninare a cerului, un râs de copil, un gest de prietenie, un act de îndemânare sau de isteţime, o delicateţe a cuiva, mirosul zăpezii, o amintire fugară îi ajung. 
Sufletul capabil de bucurie este bogat, cuprinzător şi cald, deschis către ale lumii şi către semeni.
Şi, dincolo de orice bucurie anume, mai este simpla bucurie de a fi, de a te afla în lume şi nu în nefiinţă, de a trăi, făptuind şi îndurând, de a simţi cum se perindă, schimbătoare, amintirile şi anii, de a fi părtaş la vremea ta şi a vedea ce se mai întâmplă, de a trăi în aşa fel ca moartea ta să fie ca desprinderea şi căderea la soroc a unui fruct copt şi plin de bună sămânţă în viaţa lumii." 
(Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului, Humanitas 2011)

Şi despre bucurie şi în imagini...
Mulţumim, Irina!


























26 august 2013

După ploaie


Am citit zilele trecute la Petru Creţia câteva rânduri care mi-au (a)părut (ca) un fel de revelaţie, un răspuns la gândul care mă frământă de ceva vreme, acela că nu mai ştim să ne trăim, să ne petrecem, să ne înţelegem Sărbătorile...

"...sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare să o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă şi inefabilă. O bucurie care ne face să simţim - pentru o clipă care se reînnoieşte mereu - că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile şi mai limpezi contururile ei, că până şi aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile şi că iubim mai mult ce avem de iubit." 
(Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului - Editura Humanitas, 2011)

Şi sâmbăta aceasta, fiind la grădină, după o răpăială cu stropi mari am ieşit pe alee şi am înţeles, privind şi-adulmecând lacom în jur, că o ploaie caldă de vară şi-un mijit de sore de după nori poate fi oricând sărbătoare deopotrivă pentru natură şi pentru suflet...


















17 august 2013

Dor de ea. De mare


Îmi place vara nespus. Şi din copilărie o asociez, nu ştiu de ce, cu marea...Pentru că anul acesta încă n-am avut concediu, îmi strunesc nerăbdarea şi oboseala liniştindu-le cu amintiri din vara trecută. 
Nu m-am săturat de vară încă! Mi-e dor de ea! Mi-e dor de mare!























































 

11 august 2013

Gând despre smerenie


Pomenirea de azi, a Sfântului Patriarh Nifon al Constantinopolului, m-a dus din nou cu gândul la "Măria sa, Neagoe Basarab", căci în slovele cărţii acesteia l-am descoperit cu-adevărat pe Sfântul, am descoperit istoria nevoinţelor sale, vorbele sale înţelepte, mintea luminată, sufletul smerit şi dragostea aprinsă către Dumnezeu, care l-a facut netemător în faţa tuturor umilinţelor, nedreptăţilor şi asupririlor, dar şi dumnezeiasca slavă cu care Stăpânul l-a acoperit la cuvenită şi potrivită vreme.

Lângă cuvintele sfinţitului Nifon Patriarhul despre smerenie aşez (din nou) îndemnul de a citi "Măria sa, Neagoe Basarab". 
Cu sufletul desfătat şi plin de frumuseţea alcătuirii, mărturisesc că această carte este una dintre cele mai alese citite în ultima vreme.

"Fiul meu, nu uita glasul Hrisostomului Ioan care spune că toată lumea aceasta stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură de ploaie în streaşina unei case. Deci dacă toată lumea aşa este înaintea lui Dumnezeu, dar un singur om ce poate înaintea Slavei Lui? Nimic nu este omul singur, fără numai slăbiciune, praf şi cenuşă. 
Fii treaz în toată vremea, căci aşa cum mănâncă rugina pe fier, aşa mănâncă pe om salva lumească, dacă i se lipeşte omului inima de ea.
Iar dacă începututl tuturor patimilor este mâncarea peste săturare, atunci sfîrşitul răutăţilor este a gândi omul despre sine că este drept. De care nenorocire te păzeşte până la moarte, fiul meu."
(Cuvînt al Sfântului Nifon către Neagoe Basarab, Domnul Ţării Româneşti, fiul său duhovnicesc)




















8 august 2013

Popas la Techirghiol


Popas la Techirghiol.
În miez copt de vară, spre seară, la Mănăstirea Sfânta Maria.

Bucurii din dăruirea locului...

 ...bisericuţa de lemn


                                mormântul Părintelui



o turlă veghind cerul...sau cerul veghind locul întreg...


lacul, o nesfârşire calmă, plină de pace...




...şi cuvintele Părintelui, vii şi adevărate:

"Mulţumiţi-vă cu daruri mici, nu cereţi daruri mari; este o greşeală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ţi trebuie ţie! 
Dar omul, în nesăbuita lui mândrie şi dorinţă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău dacă eşti prezent şi smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. La măsura ta încearcă şi tu.
Mulţumiţi-vă cu daruri mici, dar nu încetaţi să fiţi primii în asalt pentru Împărăţie."

(Veşnicia ascunsă într-o clipă - Arhimantrit Arsenie Papacioc, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2004)

Mulţumesc, Irina! 


Related Posts with Thumbnails