16 august 2012

Biruinţa Brâncovenilor


În amintirea Martiriului Voievozilor Brâncoveni. 

Rândurile de mai jos au fost culese dintr-o scriere pe care o socotesc de mare preţ, apărută prin strădania celor de la Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni: Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruinţă a lacrimilor.
Vă îndemn cu stăruinţă să căutaţi s-o răsfoiţi!
Mă gândesc, cu nădejde, că pentru marea jertfă a Voievozilor Sfinţi Brâncoveni şi pentru tainicul rost al lacrimilor şi rugăciunilor Doamnei Maria Brâncoveanu, Domnul-Dumnezeu nu va lăsa neamul nostru românesc să fie înghiţit de veacul acesta apostat şi rătăcit!
Sfinţilor Martiri Brâncoveni, rugaţi-vă şi mijlociţi pentru noi, păcătoşii!

"Întru defăimarea ce au suferit-o, trupurile mucenicilor au lucrat o minunată privelişte duhovnicească, vrednică sfintelor moaşte. Fiind târâte pe uliţele Constantinopolului, au sfinţit cu sângele şi cu atingerea lor firea pământului şi a pietrei. Fiind slobozite în apă, au sfinţit sânurile şi adâncurile cele mai de taină ale apelor. Chipurile lor au sfinţit văzduhul, făcându-se pricină de suspin şi mângâiere celor curaţi cu inima, iar dracilor groaznică înfricoşare. 
Cu trupurile erau defăimaţi pe căile capitalei Imperiului, dar în Împărăţia cea nemincinoasă şi veşnică, în Ierusalimul cel ceresc, erau slăviţi cu sufletul, Însuşi Hristos, Cel Care este Calea cea adevărată şi vie, dându-le tainică îmbrăţişare întru Duhul Sfânt.
Rămase la poarta Seraiului, în prăjini, feţele îndurerate le erau spânzurate de cer, dar chipul sufletului lor era străluminat, căci intraseră în Lumina pururea fiitoare a feţei lui Hristos, Dumnezeul-Om. 
După dreptatea lui Dumnezeu, toate defăimările ce le-au suferit trupurile mucenicilor le-au sporit slava cea nemuritoare..."



















De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama - în topitoarea dragostei dumnezeieşti, unde este un altfel de foc - se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface.
Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt!
Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul Vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă.
Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului Celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstignească întru noi şi noi lumii. 
Să ne afundăm întru acea "Mare Roşie", pentru a fi număraţi cu aceia care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului (Apocalipsa 7, 14).
Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată - comoara, în pământul cel binecuvântat - sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii - apa cea plină de har, în ocări - cinstirile, în pălmuiri - biruinţele, în învinuiri - iertarea, în trestie - sceptrul, în urâciune - frumuseţea, în nenorociri - fericirea, în împrejurări grele - norocirea, în prigoane - pe Dumnezeu, în moarte - viaţa. Amin.

(Sfântul Radu Brâncoveanu - Cuvânt la patima ce mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om.)



1 august 2012

Poveşti uitate - II


"Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de-ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi."
Gândirea aceasta i-o spuse gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei  îi intrase atunci pe o ureche şi îi ieşise pe alta. 
De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă, i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită, pe o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte...
Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă.
De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise supt o rochiţa-rândunicii.
Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! 
S-a scoborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo - furnica nicăiri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine, altă gândire n-a mai auzit.
"Înţelepciunea e rară", se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul!
Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şuvoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă fără suflare sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. 
Trai e acela când trebuie să cumpăneşti în fiece clipă?
"la ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ?" se întreba gângania. "Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?" Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinei. 
"Sus, acolo trebuie să fie bine...dar e prea înalt." Să se ridice cu cumpătare...
Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe un copăcel, pe urmă pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! Cum arde tabla! Soarele o dogoreşte, un chin. Va să zică, şi aici iad. Şi gândul o munci iar: ce rost avea pe lume...?
Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu! Dar fluturul e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc. Albina...Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...
În clipa ceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de supt streşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipetele de bucurie ale puişorilor, cărora rândunica le aducea hrană. 
Şi gângania, biata, îşi dete seama: "Vezi, asta e soarta noastră - să hrănim paserile, cari au ce căuta pe lume!"...
Gâza îşi întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi: Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea din nou hrană...

(Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină, în volumul "Din lumea celor care nu cuvântă")  





Related Posts with Thumbnails